Asta e un post foarte foarte scurt. Poate neobisnuit pentru mine daca stau sa ma gandesc bine...
Oricum subiectul este foarte simplu. Aveti incredere in mine. Nu ca vreau sa ma dau rotund sau sa fac pe cineva sa se simta inferior, dar in general cand lumea are incredere in mine nu da gres. Poate ca temporar oamenii sa fie dezamagiti de mine, poate ca nu ma duc destul de repede pentru ei, poate ca ei vad o prapastie unde eu vad o trambulina de schi, dar cel mai important e ca pana la urma tot am dreptate, chiar si in momente cand eu insusi ma indoiesc de mine, nu va pierdeti speranta! Eu am dreptate. Si asta nu e o dovada de lauda de sine. E un fapt. Binele ma inconjoara, chiar daca nu vede toata lumea.
Voi, dragii mei cititori, nu trebuie sa faceti nimic. Poate aveti o reactie viscerala de genul "Uite si la ingamfatul asta". Va rog sa nu aveti. Nu spun asta ca sa schimb lucrurile sau ca sa am parte de glorie. Nici pe departe. Nu sunt genul. Daca eram asa alta viata aveam, si eram inconjurat de rau.
Dar asa sunt inconjurat de bine. Si acestea fiind spuse apelati cu incredere la mine pentru o vorba buna sau un sfat sau o directie pentru ca pana la urma poate fi (daca nu este deja) cel mai bun lucru pe care il puteti face.
10/07/2008
Increderea si cui o acorzi
Stau si ma gandesc asa ca eu sunt prea naiv. Adica mi-am facut un principiu in viata sa iau lucrurile exact cum mi le spun oamenii. Poate ca e din comoditate. Adica nu trebuie sa stau sa ma gandesc ce o vrut sa spuna persoana respectiva...
Si cred ca am ajuns intr-o etapa in care sufar de un fel de anti-paranoia. Paranoia implica lipsa de incredere in...tot. Paranoicii au certitudinea ca toti vor sa ii insele si toti au obiective ascunse. Si sincer nu imi doresc sa fiu unul dintre astia. Asa ca am ajuns in boala asta ascunsa in care cred ca nimeni nu are obiective ascunse, nimeni nu imi vrea raul, chiar toata lumea ma simpatizeaza fiindca...mi-au spus.
Si uite ca nu e chiar asa. Ma trezesc in cele mai cretine situatii in care aflu prin varul soacrei prietenului surorii unui cunoscut al unui amic de-al meu ca lucrurile nu stau chiar asa... Si sincer sa fiu ma enerveaza. Adica ma dezamageste mai mult decat ma enerveaza. Eu nu sunt un om care sa se enerveze usor si des. Exista putine persoane pe lumea asta care au avut "onoarea" de a ma enerva pe mine. Si aici ma refer nervi seriosi, nu neplaceri sau alte sentimente de-astea soft core. Bineinteles ca nu ma apuc sa imi vars frustrarile pe oameni pe blog. Asta ii cam..banal, desuet, comun si denota o sete de atentie care nu ma caracterizeaza.
Dar totusi vreau sa fac putin analiza ideii de incredere. Stiu ca am o problema, ca ii ascult pe toti si am incredere in ei. De cele mai multe ori eu sunt ranit si sufar mai mult sau mai putin. Dar totusi nu ma pot opri. Poate fiindca am pus un pic prea mult la suflet invatamintele crestine cu intoarcerea celuilalt obraz. Si poate ca satisfactia umana pe care o am ca am facut un lucru bun, crestinesc, este destul sa ma "panseze" pe suflet. Insa tot ramane acolo inselarea increderii...
Si ma gandesc... ce ar fi mai bine? Sa fiu fiara si cameleon? Sa spun una, sa fac alta si niciodata sa nu spun ce simt si ce cred? Nu cred ca sunt eu persoana aia. Eu sunt cel care are certitudinea ca va ajunge in Rai pentru modul in care ma comport si principiile pe care le am. Am certitudinea ca binele, sub orice forma ar veni el, este de partea mea si ma ocroteste fiindca ofer aceasta incredere oamenilor si fiindca sufar. Daca pot sa dau si un exemplu cu asta simt ca binele ma invaluieste si mai mult si este un balsam pentru dezamagirile mele legate de oameni.
In incheiere vreau sa mentionez tuturor care s-ar putea simti cu musca pe caciula ca nu am scris ce am scris pentru a-mi defula frustrarile si fiindca nu am curajul sa le spun in fata ce am de spus. Ceea ce am scris nu se leaga de vreun caz trecut, nu se leaga de vreo greseala pe care eu o consider iertata.
Ceea ce am scris este de fapt un indemn. Aveti incredere in mine, unii intr-altii, si in voi insiva. Va va umple sufletul de fericire, bunatate si dreptate, chiar daca pe alocuri va durea...
Si cred ca am ajuns intr-o etapa in care sufar de un fel de anti-paranoia. Paranoia implica lipsa de incredere in...tot. Paranoicii au certitudinea ca toti vor sa ii insele si toti au obiective ascunse. Si sincer nu imi doresc sa fiu unul dintre astia. Asa ca am ajuns in boala asta ascunsa in care cred ca nimeni nu are obiective ascunse, nimeni nu imi vrea raul, chiar toata lumea ma simpatizeaza fiindca...mi-au spus.
Si uite ca nu e chiar asa. Ma trezesc in cele mai cretine situatii in care aflu prin varul soacrei prietenului surorii unui cunoscut al unui amic de-al meu ca lucrurile nu stau chiar asa... Si sincer sa fiu ma enerveaza. Adica ma dezamageste mai mult decat ma enerveaza. Eu nu sunt un om care sa se enerveze usor si des. Exista putine persoane pe lumea asta care au avut "onoarea" de a ma enerva pe mine. Si aici ma refer nervi seriosi, nu neplaceri sau alte sentimente de-astea soft core. Bineinteles ca nu ma apuc sa imi vars frustrarile pe oameni pe blog. Asta ii cam..banal, desuet, comun si denota o sete de atentie care nu ma caracterizeaza.
Dar totusi vreau sa fac putin analiza ideii de incredere. Stiu ca am o problema, ca ii ascult pe toti si am incredere in ei. De cele mai multe ori eu sunt ranit si sufar mai mult sau mai putin. Dar totusi nu ma pot opri. Poate fiindca am pus un pic prea mult la suflet invatamintele crestine cu intoarcerea celuilalt obraz. Si poate ca satisfactia umana pe care o am ca am facut un lucru bun, crestinesc, este destul sa ma "panseze" pe suflet. Insa tot ramane acolo inselarea increderii...
Si ma gandesc... ce ar fi mai bine? Sa fiu fiara si cameleon? Sa spun una, sa fac alta si niciodata sa nu spun ce simt si ce cred? Nu cred ca sunt eu persoana aia. Eu sunt cel care are certitudinea ca va ajunge in Rai pentru modul in care ma comport si principiile pe care le am. Am certitudinea ca binele, sub orice forma ar veni el, este de partea mea si ma ocroteste fiindca ofer aceasta incredere oamenilor si fiindca sufar. Daca pot sa dau si un exemplu cu asta simt ca binele ma invaluieste si mai mult si este un balsam pentru dezamagirile mele legate de oameni.
In incheiere vreau sa mentionez tuturor care s-ar putea simti cu musca pe caciula ca nu am scris ce am scris pentru a-mi defula frustrarile si fiindca nu am curajul sa le spun in fata ce am de spus. Ceea ce am scris nu se leaga de vreun caz trecut, nu se leaga de vreo greseala pe care eu o consider iertata.
Ceea ce am scris este de fapt un indemn. Aveti incredere in mine, unii intr-altii, si in voi insiva. Va va umple sufletul de fericire, bunatate si dreptate, chiar daca pe alocuri va durea...
10/06/2008
Despre dragoste...in diferite feluri
Pregatiti-va pentru o tirada de platitudini.
Toata lumea in ziua de azi se invarte in jurul cuvantului "dragoste". Si spun cuvantul fiindca sentimentul ne eludeaza pe multi, din pacate. Incepand de la manelistii pe banda rulanta care banalizeaza notinuea de dragoste la fiecare trei cuvinte si continuand cu tot felul de copii mancati de hormoni, toata lumea vorbeste despre dragoste. Asa ca eu ce hiba am? Zic si eu asa...
Mergand pe principiul ca daca ceri parerea la 100 de oameni o sa ai 100 de pareri diferite asa e si cu definitia dragostei. Dragostea e o floare, dragostea e o ceapa, dragostea e totul, dragostea e (insert witty word here). Si stau si ma gandesc eu in sinea mea...oare chiar trebuie sa definim dragostea? Adica dragostea implica o atitudine irationala...implica lasatul in voia sentimentelor, o lipsa de control combinata cu incredere oarba... Sa incerci sa definesti totul nu e intotdeauna bine...
Sa va dau un exemplu mai concret sa zicem. Cine is mai aminteste teorie literara stie ca George Calinescu a scris tratate intregi despre o tona de autori romani din diferite curente. Dar el nu era multumit. Mergand pe principiul "Vezi ca sunteti proaste amandoua" prietenul Calinescu a decis sa scrie el o carte care sa se inscrie in toate curentele literare. Sa o faca "ca la carte", scuzati cacofonia. Toate bune si frumoase, insa...o mica problema. "Prostii" aia care s-au inscris intr-un singur curent au scris ce au scris fiindca au simtit, nu fiindca "regulile curentului literar"(nonsens de altfel dar hai sa folosim notiunea) le-au impus-o. Eminescu nu a fost romantic fiindca a indeplinit punctele a,b si c din "Manualul micului romantic", a fost fiindca asa a simtit ca poate sa isi exprime sentimentele cel mai clar. Altii au ales alta cale. Dar prietenul Calinescu, in cruciada lui pentru a scrie "romanul perfect" a cam dat-o-n bara, spus pe romaneste. Sincer imi pare rau de el, fiindca lucrarile lui sunt bune, placute, scrise "ca la carte,dupa reguli" dar...lipseste scanteia...
Asa e si cu dragostea. Toti ciumpalacii (ca sa folosesc expresia lui Mircea Badea) care se straduiesc sa defineasca dragostea o dau in bara glorios. Sigur, ajuta si ei, ne fac sa intelegem si noi ce ii cu sentimentul asta pacatos si mantuitor in acelasi timp...din pacate cu cat intelegem mai mult cu atata ne departam de el...trist....
Asa ca hai sa nu mai definim dragostea. Hai sa o traim. Hai sa ne trezim de dimineata cu o durere de suflet si sa nu stim de ce...pana ne dam seama ca persoana iubita nu e langa noi. Hai sa vedem chipul ei (sau al lui) pe toate gardurile, in toate filmele si cartile si sa simtim ca inima se opreste pentru o fractiune de secunda. Hai sa ne miram cum un nume aparent rar (nici chiar Lingurar Portofel, dar totusi rar) apare in viata noastra in cele mai ciudate momente si locuri. Hai sa ne trezim ca persoana iubita ne umple locurile goale dintre ganduri. Hai sa ne dea aripi persoana iubita sa fim noi insine oameni mai buni.
Hai sa ni se sparga inima in mii de bucati in momentul in care persoana iubita saruta pe altcineva. Hai sa paralizam doar la gandul ca altcineva se bucura chiar si de o secunda din timpul ei sau al lui, si acel altcineva bineinteles nu suntem noi. Haide sa cadem jos, incapabili de orice, cand apare gandul (malformat intr-o falsa certitudine) ca persoana iubita nu da daoi bani pe noi, ca nu existam in universul ei sau al lui. Haide sa vrem sa plangem si sa nu putem cand auzim cliseul "Vreau doar sa fim prieteni".
Si, la sfarsit, cand durerea si fericirea s-au disipat, macar pentru o vreme, haideti sa ne dam seama ca doar atunci am trait cu adevarat cand am iubit. In rest am plutit in deriva prin viata, fara macar sa stim ca plutim...
Toata lumea in ziua de azi se invarte in jurul cuvantului "dragoste". Si spun cuvantul fiindca sentimentul ne eludeaza pe multi, din pacate. Incepand de la manelistii pe banda rulanta care banalizeaza notinuea de dragoste la fiecare trei cuvinte si continuand cu tot felul de copii mancati de hormoni, toata lumea vorbeste despre dragoste. Asa ca eu ce hiba am? Zic si eu asa...
Mergand pe principiul ca daca ceri parerea la 100 de oameni o sa ai 100 de pareri diferite asa e si cu definitia dragostei. Dragostea e o floare, dragostea e o ceapa, dragostea e totul, dragostea e (insert witty word here). Si stau si ma gandesc eu in sinea mea...oare chiar trebuie sa definim dragostea? Adica dragostea implica o atitudine irationala...implica lasatul in voia sentimentelor, o lipsa de control combinata cu incredere oarba... Sa incerci sa definesti totul nu e intotdeauna bine...
Sa va dau un exemplu mai concret sa zicem. Cine is mai aminteste teorie literara stie ca George Calinescu a scris tratate intregi despre o tona de autori romani din diferite curente. Dar el nu era multumit. Mergand pe principiul "Vezi ca sunteti proaste amandoua" prietenul Calinescu a decis sa scrie el o carte care sa se inscrie in toate curentele literare. Sa o faca "ca la carte", scuzati cacofonia. Toate bune si frumoase, insa...o mica problema. "Prostii" aia care s-au inscris intr-un singur curent au scris ce au scris fiindca au simtit, nu fiindca "regulile curentului literar"(nonsens de altfel dar hai sa folosim notiunea) le-au impus-o. Eminescu nu a fost romantic fiindca a indeplinit punctele a,b si c din "Manualul micului romantic", a fost fiindca asa a simtit ca poate sa isi exprime sentimentele cel mai clar. Altii au ales alta cale. Dar prietenul Calinescu, in cruciada lui pentru a scrie "romanul perfect" a cam dat-o-n bara, spus pe romaneste. Sincer imi pare rau de el, fiindca lucrarile lui sunt bune, placute, scrise "ca la carte,dupa reguli" dar...lipseste scanteia...
Asa e si cu dragostea. Toti ciumpalacii (ca sa folosesc expresia lui Mircea Badea) care se straduiesc sa defineasca dragostea o dau in bara glorios. Sigur, ajuta si ei, ne fac sa intelegem si noi ce ii cu sentimentul asta pacatos si mantuitor in acelasi timp...din pacate cu cat intelegem mai mult cu atata ne departam de el...trist....
Asa ca hai sa nu mai definim dragostea. Hai sa o traim. Hai sa ne trezim de dimineata cu o durere de suflet si sa nu stim de ce...pana ne dam seama ca persoana iubita nu e langa noi. Hai sa vedem chipul ei (sau al lui) pe toate gardurile, in toate filmele si cartile si sa simtim ca inima se opreste pentru o fractiune de secunda. Hai sa ne miram cum un nume aparent rar (nici chiar Lingurar Portofel, dar totusi rar) apare in viata noastra in cele mai ciudate momente si locuri. Hai sa ne trezim ca persoana iubita ne umple locurile goale dintre ganduri. Hai sa ne dea aripi persoana iubita sa fim noi insine oameni mai buni.
Hai sa ni se sparga inima in mii de bucati in momentul in care persoana iubita saruta pe altcineva. Hai sa paralizam doar la gandul ca altcineva se bucura chiar si de o secunda din timpul ei sau al lui, si acel altcineva bineinteles nu suntem noi. Haide sa cadem jos, incapabili de orice, cand apare gandul (malformat intr-o falsa certitudine) ca persoana iubita nu da daoi bani pe noi, ca nu existam in universul ei sau al lui. Haide sa vrem sa plangem si sa nu putem cand auzim cliseul "Vreau doar sa fim prieteni".
Si, la sfarsit, cand durerea si fericirea s-au disipat, macar pentru o vreme, haideti sa ne dam seama ca doar atunci am trait cu adevarat cand am iubit. In rest am plutit in deriva prin viata, fara macar sa stim ca plutim...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)